Am așteptat mult timp primul concurs de șosea din 2014. Zeci de ore am petrecut anul acesta în fata televizorului, îmbibând zeci de prosoape cu transpirație pe trainer, în speranța sa termin cu fruntea sus Road Grand Prix. In ultima săptămâna am încercat sa ma odihnesc, simțindu-ma destul de “uzat”. Am încercat eu sa aplic diverse teorii, de antrenament, de recovery, de nutriție. Cred ca am făcut un terci în final, dar sunt un începător, asa ca … sa zicem, mai am timp sa experimentez. Cum speram sa scot maxim din acest concurs, m-am pregătit conștiincios, am curățat pe îndelete cursiera, mi-am înlocuit lanțul care avea ceva mii de km deja si am reglat schimbătoarele, cât am putut eu de bine.

Sambata dimineata totul era pregatit. Dar bineinteles ca planul meu sa consum cel putin 60 grame de carbohidrati pe ora, era cam nerealist si asa ca am ajuns tot la o alimentare haotica: am bagat 4 tuburi de gel in borseta de pe cadru, ca sa ma pot alimenta din mers mai usor, multe tablete de fructoza/glucoza despachetate, sa le pot baga direct in gura, si 2 bidoane de apa cu energizant. Dupa ce am ajuns la Boldesti Scaieni si mi-am luat pachetul, bineinteles ca m-a complesit o nevoie(nr. 1), ca pe multi altii si chipurile am inceput sa ma incalzesc, cautand un loc prielnic sa scap de greutatea suplimentara. Dupa, mi-am luat o cafea, am baut repede jumatate din ea chiar daca m-am cam fript. In general ma enerveaza cumplit cand ma frig la limba ca nu mai simt gustul mancarii, dar de data aceasta m-a durut exact in … de fapt nu mi-a pasat deloc, nu o sa mai simt gustul energizantelor, si mai bine, oricum am cautat ceva neutru, fara arome.
Am inceput sa ma incalzesc, am zis macar 10 minute sa fac si eu incalzire si s-a dat startul festiv. Stiam ca trebuie sa stau mai in fata la start, dar am ajuns cam tarziu, si am zis ca oricum incepe cu urcare, nu o sa fie cine stie ce pluton pe urcare, gasesc eu un pluton sus. Cum s-a plecat, lumea destul de agitata, dar s-a linistit repede cand a inceput urcarea spre Seciu, cel putin in zona unde eram eu. Bineinteles, nu mi-am facut nici o grija de plutoane pe urcare, eram concentrat sa urc repede, dar fara sa imi dau sufletul, gandindu-ma deja ca mai trebuie sa urc de 3 ori.

Urcare la Seciu

Ajuns sus la crama, imi dau seama ca eram destul de singur, si planul meu sa stau tot concursul la caldura unui pluton, era cam greu de atins. In plus nu m-am gandit cat de greu e si dupa ce ajungi la crama. Eu m-am antrenat tot timpul urcand pana la crama si atat, dar mai sunt destule mici urcari pana la marea coborare. A fost o lupta continua sa ma agat de altii, a trebuit sa sap adanc sa ma tin dupa cine apucam, multi incercau sa rupa randurile, iar trebuia sa sap adanc sa nu raman de izbeliste, dar fiind pe prima urcare am gasit de cine sa ma agat. La finalul marii coborari, am ajuns alti oameni din urma, si s-a format un pluton mai mare. Chiar daca pentru mine era o viteza fantastica, avand in vedere ca 99% din timp merg singur sau pe trainer, cineva din pluton se plangea ca mergem prea incet, si ca astfel nu ii mai ajungem pe cei din fata. Eu in schimb, chiar la caldura plutonului si tot trageam prea tare, asa ca eram mai mult decat multumit, oricum nu imi doream sa prind pe nimeni, fiind deosebit de multumit ca am prins un pluton. Dupa coborare, asfaltul bun, plutonul, viteza, a fost placut, dar cu cat ne apropiam mai mult de Boldesti Scaieni, era mai trist, urma a 2-a urcare. Undeva pe traseu cineva ne-a anuntat ca suntem la 3 minute in spatele primului pluton. In gandul meu am zis: wow, doar 3 minute?!?! Am mers chiar bine! Pentru mine a fost ca o injectie cu adrenalina.
Cand a inceput a 2-a urcare, iar s-au rupt randurile, cel putin pentru mine. Aici a inceput si un mic junghi la genunchiul drept. Pe cei mai grei, ii depaseam pe urcare, e bine mi-am zis. Nu stiu de ce, dar mintea mea era destul de senina pe urcari si uitam de pluton. Ajuns sus, vad ca vine din urma serios un domn bine facut si puternic(posibil grecul Georgios), trag tare sa nu treaca cu viteza prea mare de mine, sa apuc sa ma agat. Degeaba, e prea puternic, urca denivelarile cu viteza, coboara si mai cu viteza, abia reusesc sa ma tin dupa el, dar reusesc. Noroc ca am observat ca mai astepta pe cineva sa vina cu el. Pe coborari eu dau din pedale, nu stau degeaba si vad cum trec altii pe langa mine fara sa invarta pedalele; ce naiba, sunt eu atat de neeficient, atat de neaerodinamic sau pur si simplu sunt prea usor?
Intre timp, ma mai uit la ceas sa vad cat timp a trecut din cursa, mai beau din bidoanele de isotonic, mai bag o tableta de glucoza, mi-e frica sa nu raman fara energie. Din pacate nu am gasit cate grame de carbohidrati contin alea 3 cupe de trebuie puse intr-un bidon de apa. Ce tampenie e asta? Suntem oameni seriosi? Vreau sa stiu, sa ajung la 60 grame pe ora minim, nu sunt profesionist, sunt un mic amator, dar vreau sa scot maximul, nu imi permit sa raman fara energie, dupa atatea ore de suferinta pe trainer. Mai beau si un gel, daca se poate spune baut, ca mai mult m-am moscolit cu el. 20 de grame tubul, probabil 10 au ajuns unde trebuie.
Pe plat, iarasi ma strofoc sa raman in plutonul pe care l-am prins. De fapt eu am facut numai intervale, asteptand cu drag sa se linisteasca plutonul sa pot sta linistit la caldura. De cateva ori am fost si eu primul in pluton, am tras o perioada, cat de cat, dar in minte mi-au venit rapid cuvintele lui Tim Krabbe(The Rider): „Racing is licking your opponent’s plate clean before starting on your own”. Cum eu abia supravietuiam la umbra plutonului, nu avea rost sa ma obosesc si mai rau, mai ales ca intotdeauna urma o urcare spre Seciu.
Al 3-lea lap, identic cu cel de-al 2-lea, urc putin mai repede decat domnul puternic, incep deja sa urc serpuit ultima panta pana la crama si sorb 2 guri mari dintr-un pahar de apa.
rgp_la crama
In gand deja aveam calculele facute: urc, o sa ma prinda din urma bineinteles, si ma agat de el pana la pluton. Zis si facut, dar nu a fost usor, in nici un caz. Genunchiul drept ma injunghia din ce in ce mai mult, nu grav, dar ceva era si evolua. Pe plat, am ajuns iar in fruntea plutonului. Dar nu ca as fi fost eu puternic, pur si simplu m-am trezit in fata, ma uit la ceas, zona 2, endurance, wtf ? Face cineva glume pe seama mea, ma uit in spate, erau destul de multi, nu vroia nimeni sa traga mai tare. Oameni destepti, urma ultimul tur, ultimul Seciu. Am mers primul o perioada destul de scurta, si am incetinit, dar degeaba, am stat in fata cu inca 2 persoane. Am trecut pe la start in frunte cu domnul puternic, cand cineva a anuntat ca un domn grec este in plutonul care trece in lap-ul 4, cel mai probabil cel dupa care m-am tot agatat.
Urcarea din ultima tura, grea, cadenta din ce in ce mai mica, trebuia sa fi schimbat pinioanele, sa-mi pun un set cu cel mai mare pinion 28. Dupa urcare, puternicul domn trece de mine prea repede, nu mai am suficienta putere sa ma tin dupa el si dupa cine mai era cu el. Colac peste pupaza, cu tot cu ochelarii mei speciali, imi intra o musculita in ochi. Incerc sa nu o bag in seama, dar cred ca se zbatea salbatica, ca ma gadila incredibil si deja nu mai puteam sa tin ochiul deschis. Pana la urma iau o mana de pe ghidon si ma frec serios la ochi, trebuie strivita sanatos, sa nu fiu nevoit sa mai fac odata manevra asta pe coborare. Trag cat pot de tare, in speranta ca poate mai ajung pe cineva pana jos. Nimic, pustiu. Incerc cat pot, ma uit la computer: 55 km/h, cand turele trecute aveam 60 km/h in aceasi zona. Sa fi contat ca eram in spatele altora turele trecute, dar eram la distanta destul de mare in general, de frica sa nu se intample ceva. Jos, iar pustiu, trag tare totusi, speranta moare ultima. Intru pe drum drept si vad in departare pe cineva, liminita de la capatul tunelului. Reusesc sa micsorez distanta si imi dau seama ca e o cursiera. Ma gandesc, nu e pluton, dar e suficient, macar putem trage pe rand si ajungem bine. Cand, dintr-o data vad reflectoarele pedalelor de pe cursiera din fata, luminita s-a stins. Era un coleg de traseu care era la tura 3 abia, si mergea relaxat. Nu-i de mirare ca l-am prins din urma, in nici un caz nu am mers eu puternic. Asta e, trec mai departe si cand eram singur pe drum, inca aproximativ 11km pana la finish, incepe sa picure, vantul batea din fata. Ba imi ziceam ca asta e, merg usor acum, nu mai conteaza, ba imi spuneam ca trebuie sa dau tot ce mai am. Cam greu cu datul tot cand ai moralul mic si plouat. Ma mai uitam in spate din cand in cand sa vad daca vine cineva, sa nu cumva sa ma depaseasca, dar nu era nimeni. Ce ciudat, oare sunt ultimul? Am trecut de semnul cu 10 km ramasi, si drumul a fost din ce in ce mai greu pana la sosire. Intr-un final am terminat tura lunga cu viteza medie 30.5 km/h in 3:03:49. Se pare ca nu am fost printre ultimii, am fost in prima jumatate, dar daca eram suficient de puternic sa ma tin de un pluton in ultima tura as fi avut un final mai antrenant, nu sfarsitul unei semi agonii. Intotdeauna imi pare mult mai suportabila suferinta in grup.